Epifania

Am avut acum ceva vreme o mica revelatie, cu atat mai uluitoare cu cat sunt (eram?) absolut impotriva scenariilor complotistite de orice fel. Si am sa incep prin a descrie doua evenimente disparate care au ca personaj principal pe Catinca – draga mea fiica si barometru, inca nealterat, al realitatii.

La noi in curte, o dupa-masa obisnuita. Catinca alearga prin curtea noastra impreuna cu copii din vecini. Eu sunt singur cu ei, mesteresc un gard, total inconstient de pericolele care-i pandesc. Cum ar fi cel al creativitatii. Asa ca, ce le trece prin minte copiilor? Rechizitioneaza un butuc maricel (singurul ramas nemaruntit la nivelul de lemne de foc), il rostogolesc cu efort intr-un loc prielnic, iau si scandura care proptea usa micului solar construit pentru rasaduri si, sa vezi trasnaie, isi construiesc un balansoar. Pe care se dau cam o ora cu schimbul, razand (nu inteleg de ce) de mai mai sa le crape pielea pana la urechi. Apoi, plictisiti, se hotarasc sa ia galetusa in care eu pregatisem mai demult lutul pentru tencuit soba, un lemn de foc pe post de spaclu si se apuca de tencuit leaganul. Vreo 30 de minute. Iar eu raman in urma cu gardul, privind tamp la joaca lor.

E sambata. Ana ne vinde lucrurile la targul organizat la Cluj Arena, asa ca eu stau impreuna cu Catinca in parcul de langa acest maret si inutil edificiu. Dar vai, sunt doua leagane in forma de caluti si ele sunt ocupate, ce ne facem? Sa le vopsim cu noroi nu se poate (unelte s-ar gasi in zona. dar mi-e ca ajung acasa fie cu o amenda fie cu un ochi vanat) asa ca ne uitam in jur si iata salvarea: sa sara banu’. Catinca ma duce spre oribillii caluti de plastic ai caruselului pentru care, bineinteles, trebuie sa platesti. Eu refuz elegant sa ma las jumulit de 5 lei pentru doua minute de invartire a Catincai si, timp de doua ore, ma lupt – zambind cu nervii intinsi la maxim – cu alte asemenea aspiratoare de bani. Vata de zahar, popcorn, chestii dulci pe bat (practic zahar in diferite forme), inghetata (cu zahar), pitici delfini, avioane, pisici (toate gonflabile), ponei adevarati, dispozitive de facut baloane, mori de vant colorate, toate ne asalteaza devenind pe rand obiectul dorintei Catincai si subiectul furiei mele launtrice. Aruncand priviri ucigatoare vanzatorului ambulant care ne umple cu baloane de sapun probabil in speranta ca va vedea cum arata banii nostri, cedez. Cumpar o inghetata.

Stam pe o banca si in timp ce in Catinca colcaie endorfinele in mine apare revelatia. De foarte mici suntem grosolan programati: cata vreme traiesti in sistem poti accesa facil si imediat o gramada de lucruri marete si uluitoare. Doar daca platesti. Toate sunt nesanatoase (pentru minte sau corp) si toate dau dependenta. In subsidiar realizez ca poti sa platesti doar daca ai un serviciu ( Domnului sunt somer) care sa produca suficienti bani ca sa poti accesa cele dorite. Iar visul suprem este o pensie din care voi trai fericit si din care voi putea face ce nu am facut cand aveam 41 de ani. Adica sa ma bucur de viata.

Pisica alba, pisica neagra (sau cea alb cu negru)

Zilele trecute am tot ascultat melodia celor de la pasarea Colibri – Pisica Neagra. Dupa care am inceput saptamana in forta rupt in doua de dileme, de frici si de razgandiri. Si cred ca chiar si de asta viata e nemaipomenit de frumoasa. Sa ma explic un pic, ca sa nu ramana doar gandurile incoerente de mai sus.

Catinca si Negrut - spate in spate

Catinca si Negrut – spate in spate

Lucrez (inca) la o firma care se straduie sa gasesca oamenilor un loc de munca. Oamenii, credeti-ma, se straduie din greu sa-si gaseasca un loc de munca. Eu ma stradui sa renunt la locul meu de munca.

Cativa din cei care au auzit ca locuim intr-o casa facuta din chirpici in care avem o toaleta cu rumegus, foc cu lemne si apa de la fantana, s-au oripilat. Eu sunt mandru ca stam intr-o casa calduroasa, sanatoasa (peretii respira, nu se face condens sau igrasie, nu se imbacseste aerul), toaleta am construit-o cu mana mea, nu are nici un fel de miros, sta in casa la caldurica si nu consuma apa (adica un pisu de 200ml nu egal 5 litri de apa aruncati la canal). Experienta de a face focul pe care apoi sa-l aud si sa-l vad arzand imi induce o bucurie incredibila.De fiecare data. Si ca sa revin la apa, consumam 20 litri de apa pe zi, iar in ultima vreme colectam apa de ploaie si topim zapda. Ma simt mai bine stiind ca nu consum 14.000 litri de apa pe luna (da, atatia litri sunt in 14 metri cubi de apa), plus ca apa de ploaie e minunata la atingere.

Un apropiat de al meu a primit o marire de salariu. El se bucura in timp ce eu as vrea sa ajung sa nu mai cheltui nici un leu. Unii sunt ingroziti de zapada care se asterne pe drum, eu sunt absolut incantat: in sfarsit scot schiurile de la naftalina. Stand aici la tara realizez ca mall-ul este atat de departe (uraaa!!).

Oriunde ma uit sunt tabere: Pro Basescu – anti Basescu, vegetarieni – omnivori, muncitori – lenesi, tarani – oraseni, cei care se caca si trag  apa – cei care se caca si arunca rumegus. Partea frumoasa a vietii este ca fac ceea ce vor, ceea ce le place. Problema e ca noi, restul de 95%, facem ce trebuie.

PS Iata si o explicatie la poza de mai sus. Copiii nu-si disimuleaza bucuria, bucuria lor este intotdeauna autentica. In poza Catinca doarme dusa in casa de chirpici cu foc de lemne si apa de la fantana (basca toaleta cu compost). Este inghesuita (in fecare zi la somnul de pranz) de Negrut, motan de cateva luni aciuat la noi in curte si mai apoi in casa, pe care Catinca il adora. Le simt bucuria tovarasiei lor chiar si prin somnul profund de copii. Ca asa-i la tara, traiesti cu animalele. De fapt asa e si la oras.

Despre lemne de foc si binecuvantare

Pe la sfarsitul lui noiembrie am primit lemnele cu care sper sa trec iarna asta. Viteaz si visator (ca sa nu spun total nerealist), am imprumutat o drujba de la cumnatul meu, gandidu-ma ca va fi usor, exact cum am vazut la televizor ca fac baietii la concursurile de taiat lemne. Aproximez ca aveam vreo 200 de busteni, iar pe primul l-am taiat cu drujba intr-o ora si un sfert. Asa ca, pana de Boboteaza, am reusit sa tai singur cam o treime din busteni, sa sparg cativa din ei si sa-i folosesc la facut focul.

Am crezut ca lemnul se usca in cateva saptamani. Am aflat ca de fapt ii trebuie intre 1 si 2 ani. Facand focul zilnic am aflat ca nu e distractie sa faci foc cu lemne verzi, dar ca e minune sa folosesti o soba racheta (rocket stove).

Soba racheta cu lemne puse la uscat

Soba racheta cu lemne puse la uscat

Asa ca vineri (azi e luni) am dat sfoara in tara printre prieteni si vecini, ca-s in rahat si trebuie sa tai, crap si stivuiesc lemnele, altfel zilnic stau afara ca prostu’ 2 ore sa strang lemne pentru facut focul care sa-mi ajunga vreo doua zile. Am ramas socat cand sambata la pranz dupa ce m-am intors din targul de vechituri, doi vecini imi taiasera cu drujba TOATE lemnele. Mi-a fost greu pana si sa le multumesc, pentru ca mi se parea ca nu ma pot ridica cu multumirile la nivelul ajutorului pe care ei mi l-au dat. Apoi cativa prieteni au venit la noi si impreuna cu unul din vecini s-au pus pe spart si stivuit. Duminica la ora 17.00 TOATE lemnele erau taiate, sparte si stivuite. Aproape dublu fata de tot ce am facut eu in decurs de o luna, singur, am reusit sa fac cu ajutorul celor din jur in 3 zile.

Ma gandesc ca daca nu eram taran, nu aveam bataia asta de cap cu lemnele, dar trebuia sa platesc incalzirea cu gaz si centrala termica. Mai rau era ca nu as fi savurat bucuria pe care mi-a dat-o ajutorul neconditionat si binefacator al celor din jurul meu. Pentru ca, mai presus de usurarea gandului ca am mai facut un pas inainte spre supravietuirea familiei mele pe parcursul acestei cumplite ierni (hihi), a fost imensa bucurie de a primi dragoste.

Gramada de lemne acoperite asteapta sa fie taiate

Gramada de lemne acoperite asteapta sa fie taiate

Asa am simtit tot ce s-a intamplat ca o ploaie de dragoste care a cazut din cer peste mine. Tot ce a trebui sa fac a fost sa-mi las sufletul sa spere ca totul va fi bine si un pic de credinta. Cam cat un sfert de jumatate de bob de mustar.

De ce sa scriu

Uite inca un blog despre viata la tara, despre downshifting. La inceput am fost ferm convins ca este o prostie sa incarc internetul cu inca o relatare a felului in care o persoana, satula peste cap de a alerga in rotita consumerismului, s-a hotarat sa-si surghiuneasca familia intr-un colt indepartat de lume in incercarea de a trai o viata mai simpla si mult mai fericita.

Dimineata la Rediu

Dimineata la Rediu

Dar in procesul asta de “downshifting” am vazut ca Ana, extraordinara femeie si scumpa mea sotie, cea care m-a facut fericit prin dragostea neconditionata pe care mi-a oferit-o si prin minunea de copil pe care l-a nascut (Catinca), este in mare suferinta. Ea – alinatoare suferintelor mele – sufera. Si am observat ca-si ia putere si imbarbatare citind pe internetul asta coplesit de informatie, despre experientele altora care au facut la fel ca noi. Si acolo vede ca tuturor le-a fost extrem de greu, ca exista soare dupa ploaie, ca iarna trece si vine primavara si chiar vara. Si se insenineaza in suflet si reuseste sa-si traiasca cu neasemuit curaj propria doza de experiente frumoase. Ieri a facut focul singura. Daca mai aveti dubii de sentimentul pe care-l starneste in sufletului oricarui om treba asta, va spun ca e la fel de bun ca un orgasm.

Mi-am dat seama ca oricat de banala si neinsemnata e viata mea aici la tara, s-ar putea ca relatarea ei sa ofere speranta si poate chiar sa inspire pe cineva. Daca nu, nici o pierdere; stiu ca ma voi simti bine sa scriu.

Va astept cu drag sa ma vizitati pe blog sau acasa. Deocamdata acasa e in satul Rediu comuna Aiton pe strada principala la numarul 3.

Valea Alba – Valea Jepilor Mici

Prima mea vale alpina “ever” cum ar zice draga mea sotie. A fost extraordinar de frumos, deloc greu, mi-a placut mult am invatat multe.

Am plecat de la Caminul Alpin destul de tarziu (ora 09.40) am mers prin padure urmarind marcajul TR, am ajuns la o bifurcatie de unde urmand drumul din stanga (TG rar si foarte sters) a ajuns in poiana La Verdeata.

De acolo Valea Alba se vedea acoperita de zapada. Zapada a fost buna de urcat (2-3 cm moale si apoi intarita beton), eu si Iulia am fost singurii care ne-am carat coltarii cu noi. Ca experienta pot sa spun ca ne-am fi descurcat fara nici o problema fara ei, dar trebuie sa mentionez ca mi-a fost mult mai usor decat celorlati. Saritoarea Carnului a fost singurul obstacol care parea sa fie mai solicitant, dar am trecut usor urmarind valcelul din dreapta.

Dupa saritoare orientarea s-a redus la jocul “de-a baba oarba” din doua motive simple: grupul celor fara coltari a refuzat sa mai urmeze firul inzapezit al vaii si doi, ne-am bazat pe cei care au mai fost ca vor gasi Brana Crucii. Nu a fost sa fie asa ca am iesit direct in platou deasupra crucii de pe Caraiman. Dupa o masa regulamentara cu slanina, ceapa si un caine cersetor dar dragut (pe care nu l-am mancat cum s-ar putea intelege), am coborat pe Valea Jepilor Mici (CA), coborare care mi-a solicitat la maxim unghiile de la picioare (genunchii au fost in regula).

Multumesc celor care m-au ajutat in tabara de la Ampoita, mi-a folosit mult antrenamentul si sfaturile primite acolo. Saptamana viitoare imi iau espadrile de catarat si ma apuc mai serios de antrenamente (am realizat ca nu se poate fara). Planuiesc sa urc Valea Seaca a Caraimanului, atunci cand ma simt mai prieten cu cataratul.

Sa aveti zile bune si sa gasiti placere in tot ce faceti.

P.S. Am alergat stafeta 2×10,5 km la semimaratonul Sibiu, am ocupat locul doi (la stafeta). Am pus si bannerul cu maratonul Apusenilor.

Tura in Fagaras

Saptamana trecuta am citit cartea lui Heinrich Harrer – Paianjenul Alb la fel cum mancam in vremea copilariei “laptele de pasare” facut de bunica. Adica imi placea atat de mult incat imi pierdeam mintile, dar incercam sa iau inghitituri mici, ca totul sa dureze cat mai mult. Seara citeam despre alpinism, noaptea visam alpinism cu ochii inchisi, in timpul zilei ma afla intr-o transa visand alpinism cu ochii deschisi, asteptand cu infrigurare sa vina iarasi seara. Asa am ajuns sa plec intr-o tura in Fagaras, lasand doar cateva pagini necitite, infierbantat de vise idilice pline de performante si munti impresionanti si fara sa-mi inchipui ca imi voi pune la indoiala dorinta mea de a deveni alpinist.
Am ajuns din Sibiu in Avrig si mai apoi in Poiana Neamtului ajutat de bunul meu prieten R. dupa ce din Avrig am luat-o pe C. cea care avea sa-mi fie coechipier pe parcursul urmatoarelor patru zile. Am urcat incet, povestind pana la Barcaciu, unde ne-am decis sa ne instalam cortul (cort care-mi apartine). Am fost dezamagit de usurinta cu care am uitat sa verific la plecare starea cortului abia cand am descoperit ca nu-mi luasem betele pentru cort, dar carasem in husa acestuia un ciocan si o pompa de bicicleta. Noroc cu nea Petre care mi-a dat betele uni cort abandonat de turisti si care s-au potrivit perfect. Am decis (cu ajutorul lui nea Petre) ca drumul spre lacul Avrig traverseaza zone prea expuse riscului de avalanse asa ca dupamasa am urcat pana in platoul de sub varful Scara ca sa evaluam situatia traseului pe care-l vom urma a doua zi: drept in sus spre varf pe muchia Scarisoarei (un varf care nu apare pe harti, e un varf aproape lipit de latura estica a Vf Scara si bineinteles ca are cativa metri mai putin in inaltime) sau prin caldarea Puha. Ei bine muchia mi s-a parut fioroasa si zapada amenintatoare asa ca am ales varianta prin caldare. A fost prima oara cand m-am gandit ca nu sunt in stare sa gasesc curaj sa abordez o muchie usora dar indraznesc sa visez ca as face alpinism in Alpi. Ceva nu se prea potrivea.Ne-am intors la cort, am incercat sa dormim dar cei patru caini tineri si zurbagi ai cabanei nu au fost de acord.

Muchia Scarisoarei urca drept in sus

Caldarea Puha

Un singuratic traverseaza Caldarea Puha

Apus la Barcaciu

Apus la Barcaciu

Asa ca Duminica dimineata o luam la picior, urcam iar in platou, traversam caldarea Puha si iesim in saua Puha. Drumul de vara de iesire in creasta spre refugiu era complet blocat de o cornisa mare asa ca urmarim niste urme care din sa urca abrupt direct in creasta. Ajungem la refugiu, mancam si ne tragem sufletul. Mai spre dupamasa pornim spre Vf Serbota ocolind Vf Mazgavu. Prilej cu care lipsa de experienta isi spune cuvantul. Traversam o panta nu chiar dificila, eu in fata, C. ma urmeaza. Fara sa evaluez intreaga panta ajung la finalul traversarii in situatia in care trebuia sa pun doi pasi pe o brana de iarba, ingusta (prea ingusta pentru gustul meu) lipsita de zapada dar destul de inghetata. Ma opresc, ma uit in sus, pioletul intra 3 cm in zapada pana la iarba (din cauza pantei relativ mari), daca alunecam nu ma tinea. Coltarii se balanganeau linistiti pe rucsac, iar in jos dupa o limba de zapada uda de vreo 2 metri, haul. Daca picam, nu aveam vreme sa strig daramite sa ma opresc cu pioletul. Vreme de o vesnicie pentru mine, stau pe loc si ma panichez efectiv. Scoala corporatista prin care am trecut in viata, imi spune cu cat iau mai repede o decizie (chiar si proasta) am mai mari sanse sa o scot la liman, asa ca o rog pe C. sa faca 3 pasi in spate, sa urce drept in sus cu fata la panta cu pioletul ancora si sa termine traversarea direct pe deasupra mea. Zis si facut mai sus e zapada mai multa, panta un pic mai blanda, traversarea se termina cu succes. Dar eu sunt pierit. Nu-mi vine sa cred ca m-am intors pentru doi pasi si nu-mi vine sa cred cat mi-a fost de frica. Nu mai mergem pana pe Vf Serbota, sunt sleit mental, sunt dezamagit. Ne intoarcem la refugiu unde ne intalnim cu echipa lui R si M prietenii mei din Sibiu care venisera la refugiu. Pe drum exersam traversari de pante legati fiind in coarda si cu coltarii pusi (macar atat). Ma culc devreme visez numai tampenii cu cazaturi si alte cele, dorm rau de tot.

Traversand caldarea Puha

Traversand caldarea Puha

Pe geamul refugiului Scara

Pe geamul refugiului Scara

Exercitii

Exercitii

Apus la refugiu Scara

Apus la refugiu Scara

Luni dimineata plecam pe urme , ajungem lejer la Vf Serbota. Echipa lui R. si M. merg mai tare ajung pe varf cu cel putin 30 minute inaintea noastra. De acolo pleaca spre Vf Negoiu.

R. si M. ocolesc Custura Saratii in drumul lor spre Vf Negoiu

R. si M. ocolesc Custura Saratii in drumul lor spre Vf Negoiu

Eu si C dezbatem foarte scurt ce vrem sa facem si ajungem usor la concluzia ca pentru noi e prea mult. Pentru mine o hotarare grea de tot, pentru ca de fapt mi-e frica sa merg pana acolo si pentru ca imi dau seama ca ar fi un efort prea mare care va spulbera placerea de a fi in acel colt de rai. Ma gandesc ca nu sunt intr-o forma fizica buna, ca toate visele mele cu alpinismul sunt un balon de sapun, din cauza lipsei antrenamentului fizic si din cauza lipsei curajului. Ne intoarcem la cabana, mai exersam ceva opriri in piolet (dar zapada prea uda la ora amiezii nu ne mai lasa loc de joaca asta) si la sugestia lui C. traversam o zona mixta (stanca si zpada) fara sa mai scoatem coltarii. Asta a fost un antrenament bun.

Alte exercitii

Alte exercitii

Dupa ce ajungem la refugiu urcam pe Vf Scara si examinam muchia Scarisoarei sa vedem daca nu o putem cumva cobori. Decidem ca e chiar usoara ma oftic din nou ca la venire am decis ca e prea grea, mergem la refugiu si lenevim la soare. R si M se intorc fericiti de pe Negoiu dupa un traseu de 10,5 ore. Somn

Muchia Scarisoarei vazuta de pe varf

Muchia Scarisoarei vazuta de pe varf

Marti de 1 Mai, plecam muncitoreste in sus spre Vf Scarisoara, coboram pe muchie, admiram un ciopor de capre negre, mergem incet in jos.

Capre negre

Capre negre

Pe muchie in jos

Pe muchie in jos

Ne oprim la Barcaciu, apoi la Poiana Neamtului, apoi in Sibiu. Cu autobuzul ajung la Cluj la ora 21.00 obosit si cu capul plin de intrebarea: de ce urc pe munte, de ce vreau sa fac alpism (oare vreau sa fac asta)? M-am obisnuit sa rumeg cateva zile intrebarile ce ma framanta si azi am un singur raspuns, de fapt un citat al lui Joe Simpson din prefata cartii Paianjenul Alb: “Din pacate singurul mod de a intelege raspunsul la aceasta intrebare (de ce fac alpinsm? n.m.) e sa mergi si sa faci acelasi lucru. Un alpinist nu ar pune niciodata o astfel de intrebare si un ne-alpinist nu va intelege niciodata raspunsul.

Viata-i simpla!

In tinerete eram un ateu convins. Tipam cat ma tinea gura de tare si impartaseam oricarui om gata sa ma asculte (sau nu), ca voi crede in Dumnezeu atunci cand imi va da un semn clar, de netagaduit, ca exista. In marinimia Lui, El mi-a presarat de atunci viata cu atat de multe semne incat uneori rostesc cu rusine ,in soapta: OK, am prins ideea.

Catinca, fetita mea de 9 luni, probabil tot la imboldul lui Dumnezeu, se straduie sa ma invete si ea asa cum poate ca viata e simpla si e frumoasa doar daca poti sa te bucuri de ea. Impovarat de griji de tot soiul, urmarit de termene limita amanate, haituit de dorinta de nu mai lua lucrurile atat de in serios, ma uit la ea si ma minunez.Catinca

Indiferent de hainele pe care le poarta, daca are chef se taraste pe jos. Desi sta intr-un scaun care se poarta in spate asemeni unui rucsac (il folosim cand facem plimbari mai lungi), daca ii e somn se culca, daca nu se uita in jur si daca are chef ne povesteste tot felul de lucruri (despre care trebuie sa o intreb mai clar atunci cand va creste). Daca vrea sa se joace, degeaba ne straduim sa-i dam sa manance, ea se joaca. Cand ii e foame plange si cand o supara crampele la stomac, da cate o basina, si asta in mijlocul sesiunii de masa sau de joaca sau de somn.Catinca 2 Nu o intereseaza jucariile pe care cu obstinatie i le indesam sub ochi, in schimb e fascinata de tot ce e viu si misca: copaci (cand bate vantul), caini, pisici, oameni (in special). Copii de tigan o fascineaza in egala masura ca si cei care atarna tampi sau vioi in carucioare de firma. Mall-ul o asurzeste si o irita, tipetele si chiotele jocului o bucura si o fac fericita. Gusta orice i se pare interesant destul ca sa-i afle gustul.

Cea mai tare faza e ca nu a aflat ca s-a dat ceasul inapoi cu o ora. Seara se culca cand ii e somn, cam la 2 ore jumatate dupa apusul soarelui. Se trezeste cand i-a ajuns, adica cu jumatate de ora inainte de rasaritul soarelui (stiu, norocosi parinti). Nu are nici un fel de idei preconcepute, isi traieste viata exact asa cum are chef, fara termene limita. Unele lucruri ii plac altele nu, uneori vrea sa faca un anumit lucru alteori nu.Catinca 3

Eu ma scol si primul lucru ma uit la ceas. Trece o ora pana iau micul dejun si pana atunci mi-am construit in cap 100 de planuri (zise si to-do list-uri) la care intre timp am si renuntat pentru ca nu sunt eficiente. Ma duc tamp la magazin, imi umplu cosul cu tampenii, scot cardul, ziiip il trec prin fanta, beep, beep, beep, beep, enter bag pinul. In drum spre casa discut cu Ana (draga mea sotie) daca ar trebui sa ma vand mai scump (nu ma prostituez, dar fac fotografie de nunta) sau mai ieftin. Ma razgandesc de 100 de ori, raman confuz, maine o sa o iau de la capat ca un bun capitalist intreprinzator ce ma aflu. Citesc pe net stiri, ma enervez, ma supar pe vecini (ca fac zgomot), ma supar pe unul pe altul, pe unii pe care nici macar nu-i cunosc (da citesc de ei pe net). Seara ma prabusesc cu capul in perna (pe la 10 ca de la 8.30 e prea devreme sa culc), ma gandesc ca maine nu voi mai face aceleasi greseli. Bineinteles, a doua zi esuez lamentabil.

Catinca 4Din cand in cand insa mai intalnesc cate un om (sau o mai contemplez pe Catinca) care imi arata cat de simpla si frumoasa e viata. Si ma minunez de rabdarea divina cu care mi se inghit toate prostiile si mi se ofera iar si iar sansa (un adevarat perpetuum mobile) sa traiesc o viata simpla si atat de faina.

Ma duc la somn ca e ora 10.